<H1> TRAUMA </H1> |
<H1> Меню </H1> |
<H1> FURIA: DE LA ”MĂ ENERVEAZĂ” LA ”MĂ ÎNGRIJOREAZĂ” </H1> |
<H1> Filme, o idioată și un tată misogin </H1> |
<H1> am căutat un loc în care să fiu ”acasă” </H1> |
<H1> ”ÎȚI DAU IUBIREA ȘI TOATĂ BINECUVÂNTAREA MEA” </H1> |
<H1> ”BUNĂ, FURIE, SUNT LAURA!” </H1> |
<H1> ”Fetița din televizor” blocată în sticla lui Alice </H1> |
<H1> LIPSA DE SENS ȘI 2020 </H1> |
<H1> DOI ANI DE TVR: Laura 2017 VS Laura 2019 </H1> |
<H1> DOI ANI DE TERAPIE: CE AM ÎNVĂȚAT </H1> |
<H1> SOS DEPRESIA! </H1> |
<H1> Навигация по записям </H1> |
<H1> RECENTE </H1> |
<H2> Suntem suma traumelor moștenite, trăite și (ne)acceptate </H2> |
<H3> Povesteam în unul dintre articolele din iarnă despre lipsa potențialului meu de a gestiona furia. Am preluat mecansimul de la maică-mea de a răbufni și de a-mi vărsa nervii pe cei mai slabi. De câte ori simt că emoția pune stăpânire pe creirul meu, dar eu sunt un om destul de furios, pierd legătura cu rațiunea. Totuși, pe parcursul anilor, cu foarte mult efort, am încercat diferite tehnici de a stăpâni emoția — încep să mă gândesc în primul rând că e doar un moment și că va dura puțin, îmi spun că am nevoie de timp, de foarte puțin timp și o să-mi revin. Uneori funcționează, dar de cele mai multe ori, emoția e atât de intensă că mă blochează. Iată despre acele crize și blocaje am discutat cu psihologul și psihoterapeutul, Cezara Dilevschi. </H3> |
<H3> Carol </H3> |
<H4> Noaptea trecută am visat-o pe bunica. Îmi apare în imaginile nocturne adesea și, de fiecare dată e diferită. Aseară m-a îmbrățișat. S-a uitat la mine și mi-a spus: ”Eu îți dau iubirea și toată binecuvântarea mea”. M-am trezit speriată. Partea stângă a capului durea. Era înțepenită. M-am ridicat din pat și prin întuneric am început a căuta pastilele pentru migrenă. Cutia era goală… M-am culcat resemnată și am tras peste mine plapuma. Am închis ochii la loc și i-am revăzut chipul uscățiv și ridat. </H4> |
<H4> N-am avut o relație bună cu ea. De fapt, cu nici una dintre bunici n-am fost apropiată. Ba mai mult, aș spune că aveam un soi de frică față de aceste femei. Mai ales, mă temeam de mama mamei. Nu-mi amintesc să-mi fi zis sau făcut ceva rău vreodată, pur și simplu o simțeam străină și ciudată. Cumva, imaginar, ea era mai mult ”bunica verișoarei mele” și mai puțin bunica mea. </H4> |
<H4> În copilărie, aveam un obicei, duminica, mergeam cu maică-mea ”divali la bunica” (locuia în valea satului,pe marginea izvorului ). Acolo ne adunam toate și stam pe prispa casei, era un fel de șezătoare, odihnă a sufletului. Ne întâlneam trei generații de femei. Fiecare cu visele și eșecurile ei. Bunica vorbea mai puțin ca toate. Mai mult asculta. Probabil că asta mă și speria, tăcerea. A murit în 2008. În ultimele zile de viață nu mai recunoștea pe nimeni. Mi-o amintesc micuță, cu părul despletit, stând pe pat, îmbrăcată în cămașă de noapte. Privirea ei misterioasă acum se transformase în a unui copil nevinovat. Era veselă, chiar dacă nu prea înțelegea ce se întâmplă în jur. Mânca o înghețată. E ultima amintire cu ea. Miacă-mea obișnuiește să spună că bunica a plecat pentru a-i face loc în familia noastră, copilului meu — la câteva luni după moartea ei, eu am rămas însărcinată. </H4> |
<H4> Bunica a rămas o enigmă. Nu mi-a spus vreodată povești. Nu știa să scrie sau să citească. În schimb, știa să ghicească în cărți. Pentru noi era amuzant, o joacă. Pentru ea era serios. Ținea cele 36 de cărți într-o cutiuță veche, rufoasă, ascunsă sub pernă, iar când voia să știe ce va fi mâine, le scotea și începea să vrăjească. </H4> |
<H4> A fost o solitară, o luptătoare, o femeie independentă, a crescut singurică cinci copii. Bunelul a fost prea mândru și n-a avut capacitatea să-i ierte emanciparea și puterea, a părăsit-o. Și s-a izolat în singurătate, cu albinele și trandafirii lui. Acolo a și murit, ca un pustnic, întors cu fața la perete, împacat cu el, mai puțin cu ceilalți. </H4> |
<H4> Ultimii ani din viață, bunica și i-a petrecut în aștepare și durere. Avea regrete. Multe, dar nici despre unul nu vorbea. Privirea ei, în schimb, spunea totul. </H4> |
<H4> Bunica era un om străin mie, sau mai curând era un necunoscut. Nu m-a luat în brațe, îmbrățișat, nici nu știu dacă m-a atins vreodată. </H4> |
<H4> Cumva, nici n-am căutat iubirea ei. În schimb, după ce a plecat, îi simt tot mai mult prezența, în vis. </H4> |
<H4> Bunica din partea mamei joacă un rol important în educarea și formarea noastră ca oameni. Iubirea ei e aproape atât de importantă ca iubirea mamei. Și se pare că nu doar la nivel psihologic suntem dependenți de ele, oamenii de știință de la Universitatea din Cambridge au publicat acum câțiva ani un studiu despre legătura dintre bunica maternă și nepoții lor. Potrivit acestei cercetări, relația este stabilită datorită cromozomului X: bunicile materne transmit 25% din cromozomii X tuturor nepoților, ceea ce le permite nepoților să moștenească direct genele lor. </H4> |
<H4> Nu-mi amintesc să-i fi cerșit iubirea, să urmăresc aprobarea sau atenția. Dar, se pare că mintea mea, la nivel de inconștient a asuns această dorință. Probabil o fi necesitatea vitală de a fi iubită de ”mama mamei mele”. </H4> |
<H4> Nu m-am gândit vreodată, dar abia acum înțeleg această încărcătură emoțională. Bunica este cea care a jucat cel mai important rol în viața mamei. A fost autoritatea supremă a ei. Iar mama e autoritatea supremă a mea. Bunica și mama sunt cele care mi-au construit parcursul. Vreau sau nu, dar ”sângele apă nu se face” și aici nu e nimic mistic sau revoluționar. E doar legea naturii. Fructul depinde în mod direct de semința îngropată în pământ. Atât. </H4> |
<H4> Regizorul și actorul de origine chileană, Alejandro Jodorowski a scris o carte dedicată acestui subiect „metagenalogie: Autocunoaștere prin psihomagie și arborele familiei”. Autorul este de părerea că genele pot ”sări” peste generații și sunt transime direct nepoților. Tocmai din acest motiv, tindem să repetăm greșelile făcute de părinții părinților noștri. </H4> |
<H4> Dragi femei, vă dați seama cât de importante sunt deciziile și acțiunile noastre, înțelegeți cât de legate suntem de femeile din famiilia noastră? </H4> |
<H4> Aleg să lucrez cu mine. Aleg să le accept pe toate cele bune și cele rele și să transmit mai departe ce pot mai bun. Pentru că pot, pentru că vreau. Pentru că înțeleg ce a vrut să-mi spună bunica în vis cu a ei îmbrățișare. </H4> |
<H4> Blocat de aceeași emoție, care m-a făcut pe mine să urlu la el, copilul a început să plângă. Eu furioasă, el rănit. Scăpasem de energia fioroasă care mă ardea din interior, dar i-o băgasem forțat lui. Și el, mai mic, mai firav și mai nepregătit a început a plânge. M-am trezit la realitate când i-am văzut chipul supărat și speriat. Am înțeles că fac ceea ce a făcut cu mine maică-mea, am strigat la el, când, de fapt nu știam cum să-mi gestionez emoțiile. I-am transmis furia, fără să-i spun prea multe despre asta. </H4> |
<H4> Carol, copile te rog, nu plânge, iartă-mă. Eu m-am înfuriat, m-am supărat de situație, e timpul să ieșim din casă. Ne grăbim să ajungem: tu — la grădiniță, eu — la muncă și tu abia acum îmi spui că te deranjează chiloții și trebuie schimbați, acum când ești îmbrăcat în scurtă, cizme, căciulă și fular, de asta m-am înfuriat și am ridicat vocea la tine. </H4> |
<H4> Da, eu plâng, dar cum să nu plâng? Cum să nu plâng dacă tu, dacă tu… tu ragi la mine. În acest moment începe să plângă în hohote, nervos și furios. Pe de o parte, supărat din cauza suferinței că am strigat la el, pe de alta, pentru că se simțea rușinat că a îndrăznit să-mi spună că eu ”rag”. Mă uitam la el, îmi părea rău că l-am adus și ne-am adus pe ambii în această stare. Simțeam că are dreptate – mă transformasem într-un animal. Știam că m-am lăsat stăpânită de furie și prin aceasta l-am afectat. Dar printre lacrimile lui și ale mele, am înțeles că EL e cheia, și cu ea pot deschide ușa FURIEI. Să o cunosc și să accept că ea face parte din mine. Carol îmi puse în față o oglindă. Și eu mă uitam în ea și mă vedeam așa cum sunt — fără echilibru, pierdută, supărată și furioasă ca un animal. </H4> |
<H4> L-am îmbrățișat, i-am schimbat lenjeria și l-am lăsat să plângă în brațele mele. Ne-am cerut scuze unul altuia și ne-am pornit la drum. Nu mă mai grăbeam, nu mai conta că suntem în întârzâiere. Am mers în liniște, aveam amândoi la ce să ne gândim. Am urcat în troleibuz, Carol și-a cerut permisiunea să-și culce capul pe genunchii mei, mi-a zis să-l netezesc. L-am mângâiat pe cap toată distanța, la un moment dat, cu capul lăsat, îmi zice: </H4> |
<H4> Am înghițit un nod. Simțeam că mă năvălesc lacrimile, mă gândeam cât de mult l-am rănit. Cât de dureros a fost pentru el. Eram vinovată. Știam. Analizam. Gândeam. Cum, mama Dracului, după atâta terapie putea să-mi scape afurisita de FURIE. </H4> |
<H4> Vinovată, eram atât de vinovată că n-am avut curajul să-mi analizez și recunosc propria furie, nu înțelegeam de ce am lăsat un sentiment să mă absoarbă și să mă transforme într-un animal fioros care provoacă atâta distrugere, care se aruncă pe cel mai slab??? </H4> |
<H4> Carol, ceea ce s-a întâmplat mai devreme, n-are legătură cu tine. Reacția mea este legată de propria frică și angoasă, iar faptul că am strigat, demonstrează că eu sunt slabă în fața propriilor vicii. Încă n-am ajuns să fiu prietenă cu furia, frica sau alte emoții distructive pe care le simt. Dar tu ești MINUNAT, fratele tău e MINUNAT și eu am multe să învăț de la voi, eu sunt cea care am de muncit ca să fiu minunată ca voi. </H4> |
<H4> Carol s-a uitat la mine cu blândețe, sinceritate și uimit de propriile mele vorbe. </H4> |
<H4> Ascultam tonalitatea vocii, accentele și siguranța cu care le spunea. Nu știam ce să zic, nodul din gât se făcuse mai mare. Emoțiile erau acolo, puneau stăpânire pe mine iar. Și nici de această dată nu le cunoșteam. Erau emoții calde, lente și pline de iubire. Aceeași dimineață, a doua lecție, copilul meu mă învață. El a reușit să stingă focul iute a monstrului în care mă transformasem. </H4> |
<H4> Carol mă învață că iubirea copilului este necondiționată. Pentru el mai puțin contează că în această dimineață am încercat să vărs în el trei decenii de furie adunată. El nu mă acuză că am lăsat-o să se adune și eu, ca o ingrată am trecut-o pe alături, fără să mi-o cunosc și să înțeleg că nu FURIA e dușmanul meu, dar eu sunt propriul meu rival. Copilul nu înțelege că această latură a mea, n-are legătură cu el, e doar a mea și eu trebuie să mă lămuresc cu ea, fără să-l implic în acest cerc vicios și plin de durere. </H4> |
<H4> Copiii vin în lumea asta să fie mai buni ca noi și să reușească acolo unde noi ne-am împiedicat. Copiii ne tratează, copiii ne învață. Copiii unesc toate cele trei forme temporale – trecutul, prezentul și viitorul. </H4> |
<H4> Ei știu ce spun și cum o spun, important să aplecăm urechea și să-i auzim, apoi, să lăsăm vocea lor să ne ducă acolo, la rănile noastre, să le analizăm, curățăm, vindecăm și salvăm. Să ne salvăm pentru noi și pentru ei. Iar, noi, cei salvați, să transmitem ceea ce e bun și sănătos, ca mai apoi, aceste lucruri să fie transmise mai departe. </H4> |
Social
Social Data
Cost and overhead previously rendered this semi-public form of communication unfeasible.
But advances in social networking technology from 2004-2010 has made broader concepts of sharing possible.